Preiau de la domnul Adrian Severin un text care mi s-a părut de o extraordinară luciditate, corect și dureros de realist, despre situația politică mondială în primăvara lui 2018. Oricât ne-am dori să se înșele acest om, eu cred că nici Dumnezeu nu mai poate întoarce lumea din acest drum al ei către pierzanie, pentru că lumea prea a luat numele Domnului în derâdere. De vreo trei decenii toată planeta trăiește după principiul „După noi, potopul!”. Iar Dumnezeu probabil a zis: „Asta vreți, asta veți avea!”
Război pe planeta maimuțelor - de Adrian Severin
April 12, 2018
Când cu mai bine de zece ani în urmă afirmam că războiul în Europa pe timpul actualei generații nu este exclus, am fost luat pe sus de mai toți. Cei mai îngăduitori s-au limitat la un zâmbet ironic.
Nu am făcut-o pentru a intra în concurență cu cititorii în stele, ci pentru a da timp celor interesați în menținerea păcii să ia măsurile care se impuneau. Nu s-a întâmplat așa. Eu și cei ca mine am fost înlăturați, iar nu pericolul războiului. Astăzi așteptăm izbucnirea palpabilă a acestuia în fiecare din casele noastre, nu cu gândul la o generație, și nici cu ochii la calendar, ci cu privirea ațintită pe ceas.
Cauza reală a acestui război nu este programul nuclear ar Iranului, testele cu rachete balsitice ale Coreii de Nord, armamentul chimic al Siriei, pretenția renăscută a Rusiei la redobândirea statutului de superputere globală (într-un documentar de inspirație americană difuzat de National Geographic, întru denunțarea politicii criminale a lui Vladimir Putin, un oficial american afirma sincer indignat că principala agresiune a Kremlinului stă în dorința de a fi egalul Casei Albe), expansiunea Chinei în Pacific dar și în Oceanul Indian și Africa, ori terorismul islamic statal și parastatal. Cauza nu este nici inflexibilitatea politicii israeliene în chestiunea palestiniană, prăbușirea Europei unite sub acțiunea dezagregantă a egoismelor naționale ca reacție la neoimperialismul german, pirueta neo-otomană a Turciei sau haosul instalat în statele arabe eșuate. Toate acestea sunt simple pretexte pentru aprinderea unei confruntări armate mondiale dorite de cunoscătorii adevărului, ca ultimă și singură soluție, ce nu mai poate fi decât o terapie de șoc, a adevăratei probleme.
Adevărata cauză este șovinismul bunăstării occidentale și criza morală a capitalismului neoliberal și neoconservator. Cu alte cuvinte, este vorba despre acumularea unei uriașe datorii pe seama căreia unii au trăit peste valoarea produsului meritelor lor, în condițiile în care: i. datornicii (în special cei bogați) nu mai au de unde restitui ceea ce au împrumutat (fără o reducere a calității vieții care, în cazul celor săraci, adesea nici nu mai are unde coborî); i.i. creditorii nu mai vor sau nu mai sunt capabili să le ofere noi împrumuturi (am în vedere aici nu atât băncile, cât națiunile sărace care au cumpărat scump produse, deloc indispensabile, de la națiunile bogate, vânzându-le ieftin resurse naționale vitale, întru satisfacerea lăcomiei acestora); i.i.i. cetățenii nu își mai urmează conducătorii, mai ales atunci când aceștia le cer să strângă cureaua (uneori și în unele locuri, într-adevăr, dincolo de nivelul de suprotabilitate a individului) pentru a se restabili macroechilibrele economico-sociale.
Criza economico-financiară din 2008, incorect considertă a fi globală întrucât multe state (precum China, Turcia, Brazilia) nu erau atinse de ea, nu a fost, ca aceea din 1929, o criză de supraproducție, ci una de distribuție a cererii solvabile. Ordinea mondială – care era și încă mai este o ordine americană – s-a dovedit incapabilă de a rezolva o asemenea criză. Dimpotrivă, a amplificat-o prin contaminarea statelor care inițial scăpaseră. Chiar dacă administrația americană a momentului găsise soluții mai bune pentru tratarea crizei, spre deosebire de cele impuse UE de Germania (unde austeritatea a fost preferată stimulului și excluderea solidarității), ordinea lumii, bazată pe o concepție americană, nu a putut asimila terapia americană, oricum imperfectă și insuficientă. (Chiar și în interiorul SUA, sistemul a blocat politica atașând bolii sindromul „prea puțin, prea târziu”.)
„Ordinea” (oricare ar fi ea) este un sistem de organizare a relațiilor interpersonale în scopul menținerii unei stări neconflictuale. Ordinea democratică are ca principal scop luarea și modificarea deciziilor de interes social fără a se apela la mijloace violente. Ordinea mondială privește stabilirea unui tip de relații între subiecții de drept internațional în așa fel încât pacea să fie garantată. Când ordinea mondială se strică, obiectivul ei, care este pacea, nu mai poate fi atins.
Ordinea lumii de astăzi, așa cum s-a spus, este o „pax americana”; adică o ordine concepută de SUA. Lucrurile stau așa pentru că America a fost singura capabilă să garanteze această ordine, respectiv să o apere împotriva oricăror forțe destabilizatoare. Ea a fost proiectată și construită în condițiile bipolarismului ideologic și militar mondial, iar nu în paralel cu acesta. Bipolarismul se referea la pluralismul modelelor politice naționale dar nu la sistemul internațional, care era unitar: parafrazându-i pe chinezi, „o singură ordine mondială, două sisteme naționale”; o ordine mondială plurală, iar nu două ordini mondiale distincte. Așa s-a asigurat pacea globală în condițiile rivalității celor două superputeri (nucleare) mondiale. Capitalismul american a durat și a fost viabil ca ordine mondială, pentru că s-a sprijinit pe comunismul sovietic, care l-a determinat la autolimitări, la civilizare, la respectul diversității și la umanism.
Această ordine și-a atins limitele atunci când în dinamica luptei dintre contrariile specifice ei, valorile unuia dintre poli, dominante în modelul comun, au fost preluate de opusul său. Din acel moment, lipsindu-i contraponderea, începe și criza polului aparent învingător, a cărui supraviețuire devine obiectiv imposibilă întrucât ea se justifica numai în cadrul unui cuplu specific de contrarii. Capitalismul „a învins” numai întrucât a preluat mesajul social al comunismului și l-a integrat în politicile sale. Comunismul „a capitulat” atunci când a preluat ideile economiei de piață și le-a integrat în practica sa socială. Pentru unii (ex Francis Fukuyama) acesta a fost „sfârșitul istoriei” și începutul unei păci eterne bazate pe existența unui sistem de organizare socială universal, lipsit de contradicții întrucât se baza pe identitatea de valori. În realitate, pe terenul vechii lupte între sistemele contrarii se năștea o altă unitate a contrariilor.
Într-un atare context, nașterea unei noi ordini mondiale și, deci, salvgardarea păcii în condiții noi, ar fi putut avea loc numai dacă s-ar fi trecut imediat, în același timp cu „decomunizarea”, la reforma capitalismului. Nu a fost așa. Dimpotrivă, socotindu-se învingător, capitalismul s-a desocializat și, fugind de sub controlul civilizator al statului-națiune, a alunecat, la nivel global, în dezordinea exceselor neo-liberale și neo-conservatore, pe care a crezut că o poate controla și perpetua cu ajutorul unei guvernări globale oculte de tip oligarhic. Astfel: democrația a murit și, odată cu aceasta, s-a consumat divorțul între conduși și conducători; libertatea comerțului s-a separat de loialitate și și-a pierdut capacitatea de autoreglare; drepturile omului au transformat persoana fizică în subiect de drept internațional răpindu-i nu doar identitatea națională dar și protecția statală a libertății (statele față de care cetățenii nu mai au decât drepturi, nu mai au puterea de a garanta acele drepturi); globalizarea capitalului a adus globalizarea sărăciei. Din cei trei piloni ai ordinii mondiale americane – armata americană, piața liberă și drepturile omului – numai puterea militară a rămas să îi asigure viabilitatea, dar aceasta s-a dovedit a fi prea mică față de povara copleșitoare a funcției de unic polițist global. În completare s-a făcut apel la „statul de drept”, prin care statul-națiune democrat a fost înlocuit de statul-antinațiune polițienesc, având ca braț înarmat justiția politizată, dar rezultatele nu au fost nici durabile nici suficiente.
Prin urmare, aducerea popoarelor rebele sub ascultare și obligarea lor la acceptarea soluției austerității, altădată inacceptabilă, ca soluție acum inevitabilă pentru stingerea datoriei globale (prin plată, convertire sau radiere), impune războiul mondial. Tot ceea ce mai lipsește este o scuză, un alibi, un casus belli. Și asta se caută cu febrilitate în prezent.
Tocmai spre a facilita găsirea declanșatorului s-a pus briciul în laba maimuțelor așezate pe fotoliile conducătorilor politici. Ele vor provoca războiul. Dacă nu azi, mâine. Căci este mare nevoie de el.
Teoretic există și alte soluții. Nu există, însă, condiții pentru aplicarea lor. Căci toate presupun recuperarea briciului și nimeni nu îndrăznește să se expună furiei destructive a maimuțelor pentru a li-l lua. Cu atât mai mult cu cât maimuțele de pe sofa sunt susținute de maimuțele de pe stradă. Pe planeta maimuțelor ordinea se croiește numai cu briciul războiului.
Război pe planeta maimuțelor - de Adrian Severin
April 12, 2018
Când cu mai bine de zece ani în urmă afirmam că războiul în Europa pe timpul actualei generații nu este exclus, am fost luat pe sus de mai toți. Cei mai îngăduitori s-au limitat la un zâmbet ironic.
Nu am făcut-o pentru a intra în concurență cu cititorii în stele, ci pentru a da timp celor interesați în menținerea păcii să ia măsurile care se impuneau. Nu s-a întâmplat așa. Eu și cei ca mine am fost înlăturați, iar nu pericolul războiului. Astăzi așteptăm izbucnirea palpabilă a acestuia în fiecare din casele noastre, nu cu gândul la o generație, și nici cu ochii la calendar, ci cu privirea ațintită pe ceas.
Cauza reală a acestui război nu este programul nuclear ar Iranului, testele cu rachete balsitice ale Coreii de Nord, armamentul chimic al Siriei, pretenția renăscută a Rusiei la redobândirea statutului de superputere globală (într-un documentar de inspirație americană difuzat de National Geographic, întru denunțarea politicii criminale a lui Vladimir Putin, un oficial american afirma sincer indignat că principala agresiune a Kremlinului stă în dorința de a fi egalul Casei Albe), expansiunea Chinei în Pacific dar și în Oceanul Indian și Africa, ori terorismul islamic statal și parastatal. Cauza nu este nici inflexibilitatea politicii israeliene în chestiunea palestiniană, prăbușirea Europei unite sub acțiunea dezagregantă a egoismelor naționale ca reacție la neoimperialismul german, pirueta neo-otomană a Turciei sau haosul instalat în statele arabe eșuate. Toate acestea sunt simple pretexte pentru aprinderea unei confruntări armate mondiale dorite de cunoscătorii adevărului, ca ultimă și singură soluție, ce nu mai poate fi decât o terapie de șoc, a adevăratei probleme.
Adevărata cauză este șovinismul bunăstării occidentale și criza morală a capitalismului neoliberal și neoconservator. Cu alte cuvinte, este vorba despre acumularea unei uriașe datorii pe seama căreia unii au trăit peste valoarea produsului meritelor lor, în condițiile în care: i. datornicii (în special cei bogați) nu mai au de unde restitui ceea ce au împrumutat (fără o reducere a calității vieții care, în cazul celor săraci, adesea nici nu mai are unde coborî); i.i. creditorii nu mai vor sau nu mai sunt capabili să le ofere noi împrumuturi (am în vedere aici nu atât băncile, cât națiunile sărace care au cumpărat scump produse, deloc indispensabile, de la națiunile bogate, vânzându-le ieftin resurse naționale vitale, întru satisfacerea lăcomiei acestora); i.i.i. cetățenii nu își mai urmează conducătorii, mai ales atunci când aceștia le cer să strângă cureaua (uneori și în unele locuri, într-adevăr, dincolo de nivelul de suprotabilitate a individului) pentru a se restabili macroechilibrele economico-sociale.
Criza economico-financiară din 2008, incorect considertă a fi globală întrucât multe state (precum China, Turcia, Brazilia) nu erau atinse de ea, nu a fost, ca aceea din 1929, o criză de supraproducție, ci una de distribuție a cererii solvabile. Ordinea mondială – care era și încă mai este o ordine americană – s-a dovedit incapabilă de a rezolva o asemenea criză. Dimpotrivă, a amplificat-o prin contaminarea statelor care inițial scăpaseră. Chiar dacă administrația americană a momentului găsise soluții mai bune pentru tratarea crizei, spre deosebire de cele impuse UE de Germania (unde austeritatea a fost preferată stimulului și excluderea solidarității), ordinea lumii, bazată pe o concepție americană, nu a putut asimila terapia americană, oricum imperfectă și insuficientă. (Chiar și în interiorul SUA, sistemul a blocat politica atașând bolii sindromul „prea puțin, prea târziu”.)
„Ordinea” (oricare ar fi ea) este un sistem de organizare a relațiilor interpersonale în scopul menținerii unei stări neconflictuale. Ordinea democratică are ca principal scop luarea și modificarea deciziilor de interes social fără a se apela la mijloace violente. Ordinea mondială privește stabilirea unui tip de relații între subiecții de drept internațional în așa fel încât pacea să fie garantată. Când ordinea mondială se strică, obiectivul ei, care este pacea, nu mai poate fi atins.
Ordinea lumii de astăzi, așa cum s-a spus, este o „pax americana”; adică o ordine concepută de SUA. Lucrurile stau așa pentru că America a fost singura capabilă să garanteze această ordine, respectiv să o apere împotriva oricăror forțe destabilizatoare. Ea a fost proiectată și construită în condițiile bipolarismului ideologic și militar mondial, iar nu în paralel cu acesta. Bipolarismul se referea la pluralismul modelelor politice naționale dar nu la sistemul internațional, care era unitar: parafrazându-i pe chinezi, „o singură ordine mondială, două sisteme naționale”; o ordine mondială plurală, iar nu două ordini mondiale distincte. Așa s-a asigurat pacea globală în condițiile rivalității celor două superputeri (nucleare) mondiale. Capitalismul american a durat și a fost viabil ca ordine mondială, pentru că s-a sprijinit pe comunismul sovietic, care l-a determinat la autolimitări, la civilizare, la respectul diversității și la umanism.
Această ordine și-a atins limitele atunci când în dinamica luptei dintre contrariile specifice ei, valorile unuia dintre poli, dominante în modelul comun, au fost preluate de opusul său. Din acel moment, lipsindu-i contraponderea, începe și criza polului aparent învingător, a cărui supraviețuire devine obiectiv imposibilă întrucât ea se justifica numai în cadrul unui cuplu specific de contrarii. Capitalismul „a învins” numai întrucât a preluat mesajul social al comunismului și l-a integrat în politicile sale. Comunismul „a capitulat” atunci când a preluat ideile economiei de piață și le-a integrat în practica sa socială. Pentru unii (ex Francis Fukuyama) acesta a fost „sfârșitul istoriei” și începutul unei păci eterne bazate pe existența unui sistem de organizare socială universal, lipsit de contradicții întrucât se baza pe identitatea de valori. În realitate, pe terenul vechii lupte între sistemele contrarii se năștea o altă unitate a contrariilor.
Într-un atare context, nașterea unei noi ordini mondiale și, deci, salvgardarea păcii în condiții noi, ar fi putut avea loc numai dacă s-ar fi trecut imediat, în același timp cu „decomunizarea”, la reforma capitalismului. Nu a fost așa. Dimpotrivă, socotindu-se învingător, capitalismul s-a desocializat și, fugind de sub controlul civilizator al statului-națiune, a alunecat, la nivel global, în dezordinea exceselor neo-liberale și neo-conservatore, pe care a crezut că o poate controla și perpetua cu ajutorul unei guvernări globale oculte de tip oligarhic. Astfel: democrația a murit și, odată cu aceasta, s-a consumat divorțul între conduși și conducători; libertatea comerțului s-a separat de loialitate și și-a pierdut capacitatea de autoreglare; drepturile omului au transformat persoana fizică în subiect de drept internațional răpindu-i nu doar identitatea națională dar și protecția statală a libertății (statele față de care cetățenii nu mai au decât drepturi, nu mai au puterea de a garanta acele drepturi); globalizarea capitalului a adus globalizarea sărăciei. Din cei trei piloni ai ordinii mondiale americane – armata americană, piața liberă și drepturile omului – numai puterea militară a rămas să îi asigure viabilitatea, dar aceasta s-a dovedit a fi prea mică față de povara copleșitoare a funcției de unic polițist global. În completare s-a făcut apel la „statul de drept”, prin care statul-națiune democrat a fost înlocuit de statul-antinațiune polițienesc, având ca braț înarmat justiția politizată, dar rezultatele nu au fost nici durabile nici suficiente.
Prin urmare, aducerea popoarelor rebele sub ascultare și obligarea lor la acceptarea soluției austerității, altădată inacceptabilă, ca soluție acum inevitabilă pentru stingerea datoriei globale (prin plată, convertire sau radiere), impune războiul mondial. Tot ceea ce mai lipsește este o scuză, un alibi, un casus belli. Și asta se caută cu febrilitate în prezent.
Tocmai spre a facilita găsirea declanșatorului s-a pus briciul în laba maimuțelor așezate pe fotoliile conducătorilor politici. Ele vor provoca războiul. Dacă nu azi, mâine. Căci este mare nevoie de el.
Teoretic există și alte soluții. Nu există, însă, condiții pentru aplicarea lor. Căci toate presupun recuperarea briciului și nimeni nu îndrăznește să se expună furiei destructive a maimuțelor pentru a li-l lua. Cu atât mai mult cu cât maimuțele de pe sofa sunt susținute de maimuțele de pe stradă. Pe planeta maimuțelor ordinea se croiește numai cu briciul războiului.
Comentarii